Eugenia Șerban înfruntă două tipuri de cancer. Drama prin care a trecut actrița: “Toți asociem cancerul cu moartea”

Actrița Eugenia Șerban, care a descoperit că are două cancere, a dus o o luptă grea cu un inamic perfid și a reușit să iasă învingătoare, cu capul sus. Este o femeie puternică și a demonstrat asta pe toată perioada tratamentelor și a procedurilor la care a fost supusă pentru a trece cu bine peste cel mai negru episod din viața ei. Eugenia Șerban a povestit, în exclusivitate pentru VIVA!Trăirile care au încercat-o în tot acest timp.

Mi-ai spus că ai avut o stare psihică de fier. Chiar te rog, să ne împărtășești perioada din spital și de atunci când mergeai la controale. Ai simțit vreo clipă că-ți scapă lucrurile de sub control?

Cele mai grele zile din perioada spitalizării au fost ultimele. Trecuseră deja două săptămâni și, oricât de răsfățată am fost de toată lumea, voiam acasă, în patul meu. După ce am ieșit din spital, au mai urmat alte două săptămâni de venit în fiecare zi la pansat. Învățasem bine drumul, dar, cea mai grea perioadă abia urma, chimioterapia și radioterapia.

Cel mai greu a fost să accept că voi ramane fără păr. Cred că pentru orice femeie este foarte greu de acceptat. Am tot sperat să nu fie așa, dar la 14 zile după sedința de chimio, a început să cadă. A fost momentul cel mai greu din toată perioada asta. Să mă privesc așa, să mă uit în oglindă, aveam impresia că privesc pe altcineva. Mi-au trebuit câteva săptămâni să mă pot obișnui cu mine. Eram oricum pregătită, îmi luasem de mult perucă, dar șocul a fost crâncen pentru mine. Încet, încet am început să mă obișnuiesc cu mine cea nouă’. Am început să mă privesc cu alți ochi, să-mi regăsesc trăsăturile, până m-am convins ca aveam chiar un cap frumos. Dacă în trecut mi se propunea un rol, în care să fiu nevoită să mă rad pe cap, aș fi refuzat. Acum nu aș mai avea nicio reținere. Și acum, spune și tu, nu am un cap frumos?

Eugenia Șerban: „Toți asociem cancerul cu moartea”

Știu că sună dur, dar….. Te-ai gândit la faptul că nu vei mai fi? Sau ți-ai retezat din start această idee din minte?

Da, a fost un moment chiar la început, când am aflat că am cancer. Este inevitabil. Toți asociem cancerul cu moartea. Mi-era teamă de suferință, îmi era teamă că voi lăsa copilul și fără mamă. Îmi dădeam seama că mai am atât de multe lucruri de făcut și că poate n-am să mai apuc. Mi-a trecut prin cap, este adevărat, dar după primul șoc am încercat să-mi alung din minte această posibilitate. Și am ales să trăiesc. Contează foarte mult ce îți alegi în această boală. Care dintre drumuri. Să vrei să fii bine după sau să te lupți doar cu moartea. Eu am ales să lupt cu viața. Și pentru viață.

Ce i-ai spus fiului tău? Cum i-ai spus? Cum a fost el alături de tine, în toată această perioadă?

Mi-a fost greu să-i spun, mi-am ales greu cuvintele și forța ca în fața lui să fiu puternică și să nu-l sperii. Indiferent ce vârstă ar avea, este copilul meu. Un copil care a rămas fără tată de la vârsta de 18 ani. Lui i-a fost teamă, teama de a rămâne și fără mine. Vedeam frica în ochii lui, și atunci trebuia să fiu puternică pentru el. Încercam să nu mă vadă niciodată plângând. Încercam să mă vadă tot timpul râzând și glumind în fața morții. Cred că el mi-a dat cea mai mare forță, el și teama pe care o vedeam în ochii lui că m-ar putea pierde.

Ai ținut totul secret. De ce ai ales să faci asta? Așa ți-ai stabilit de la bun început, să nu spui nimic până la un anumit moment?

Da, eu am hotărât așa. Am vrut să depășesc liniștită această perioadă. Nu am vrut să fiu atacată de presă, nu am vrut să fiu omorâtă de titlurile pe care le-ar fi dat televiziunile, nu am vrut să trezesc compasiunea nimănui. Toate acestea mi-ar fi creat mult rău psihic. Aveam nevoie de toată energia să înving cancerul.

Acum, pentru că l-am învins, pot să vorbesc despre asta. Nu vreau să dau sfaturi nimănui, dar cred că am multe de spus despre voința de a lupta cu cancerul cot la cot, ca să poți să ieși învingător. Și cred că am avut această putere și acum am dreptul să vorbesc despre asta. Am ales să vorbesc în momentul în care am fost sigură că pot să vorbesc cu seninătate, fără să mă mai afecteze emoțional, fără să mi se ivească lacrimile în colțururile ochilor când aud cuvântul cancer.

Vorbesc acum, că am reușit să înving cel mai de temut adversar al acestui secol, această boală nemiloasă, uneori. Psihicul este foarte important în această luptă. Dorința de a trăi și de a fi convins de la bun început că poți învinge. Una dintre persoanele care mi-au dat încredere a fost Mirabela Dauer. O spun cu mândrie că este prietena mea. Eram la Timișoara, în pline repetiții, și în șocul aflării veștilor că am două cancere. Și, într-o dimineață, pe la ora 09:00, m-a sunat cu video pe WhatsApp și mi-a zis: Hei! Ce faci, frumoasa mea? Îmi era dor de tine. Te-am văzut în reluare azi-noapte și am zis că trebuie să te sun dimineață.

Nu am vorbit de mult și mi s-a făcut atât de dor de tine. Cum ești?’. Moment în care m-a pufnit plânsul. Și a spus: Ce ai pățit?’. Am răspuns: ‘Am cancer, Mirabela’. Iar ea mi-a spus: Hmm… Nu s-a născut încă un cancer să ne doboare pe noi. O să vezi. Totul va fi bine’. A fost unul dintre declicurile care mi-au trebuit. De atunci nu a mai trecut niciodată o perioadă lungă în care să nu vorbim, în care să nu-mi fie alături măcar cu o vorbă bună, un gând și cu o întrebare la fel ca în acea dimineață. Contează enorm. Mi-a dat încredere în mine și mi-a spus de la bun început că voi fi o învingătoare. Mulțumesc, Mirabela, că ești prietena mea.

Parteneri