Stop abuzurilor sexuale în România! Cazurile de natură sexuală cu un minor se sfârșesc cu netrimiterea în judecată a agresorului

Oana Bîzgan este deputată independentă în Parlamentul României și membră a Comisiei pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați.Sa va arat o serie de statistici și situații înfiorătoare și dramatice: în România, trei din patru cazuri de act sexual cu un minor sunt judecate ca fapte consimțite, iar patru din cinci sesizări pentru fapte de natură sexuală se sfârșesc cu netrimiterea în judecată a unui agresor. O fată de 17 ani a fost incendiată de un bărbat pe care îl reclamase la poliție pentru viol.

Un tată și-a agresat sexual fetița de opt ani timp de doi ani, sub ochii fratelui ei cu doi ani mai mare. Zeci de astfel de cazuri au ajuns în ultimii ani în atenția publicului, și cine știe câte alte zeci de copii suferă de astfel de abuzuri, fără ca nimeni să știe sau să intervină.

Asta în timp ce modificarea care prevede creșterea pedepselor pentru agresorii sexuali, astfel încât aceștia să nu mai poată primi pedepse cu suspendare așteaptă verdictul Curții Constituționale, în urma unei sesizări făcute de către Guvern.

Tehnic, este vorba despre un articol din propunerea legislativă care prevede imprescriptibilitatea responsabilității penale pentru faptele de act sexual cu un minor și viol, care ar fi discriminatoriu pentru cei ce comit astfel de fapte, în comparație cu persoane care săvârșesc alte infracțiuni de gravitate similară. Emoțional, o lege de care societatea are mare nevoie este într-un stand-by decizional.

Dar dincolo de infracțiuni, este important să înțelegem că în astfel de situații, cele ale agresiunilor sexuale, considerate de multe societăți crime împotriva umanității, trebuie avut în vedere mai ales efectul. Practic, consecințele pe care acestea le au asupra victimelor. Vorbim despre imprescriptibilitatea răspunderii penale în cazul agresorilor, dar refuzăm, sau ignorăm să discutăm despre „imprescriptibilitatea” efectelor pe care agresiunile de natură sexuală le au asupra victimelor.

De multe ori, traumele fizice și psihice se vindecă în ani de zile, atunci când victimele găsesc în ele resursele pentru a putea merge mai departe. Dar chiar și atunci, recuperarea este dureroasă și cere timp.

În cele mai multe dintre cazuri, însă, victimele aleg să păstreze tăcerea și să nu vorbească cu nimeni despre ceea ce li s-a întâmplat. Iar asta pentru că se tem de reacții: de reacția autorităților care nu sunt pregătite să interacționeze cu victimele în mod corespunzător (în România, de exemplu, există un singur Birou specializat pe infracțiunile sexuale împotriva minorilor – Biroul Agresiuni Sexuale Minori din cadrul Direcției Omoruri a Poliției Municipiului București), de sistemul judiciar care pune pe primul loc agresorul și nu victima, dar și de reacțiile care pot veni din societate – de la familie, prieteni, vecini, colegi de serviciu, care adesea învinovățesc victimele și le descurajează să vorbească despre cele întâmplate.

Un alt aspect deosebit de important de luat în calcul în această discuție este cel care face referire la sprijinul psihologic specializat pe care ar trebui să îl primească victimele, dar care în realitatea din România este, practic, inexistent.

Cunosc toate aceste aspecte din activitatea mea, din anchetele jurnalistice pe care le vedem frecvent în presă și din zecile de povești care apar din ce în ce mai des în spațiul public. Încă de când am început să lucrez la legea pentru crearea Registrului infractorilor sexuali, aveam pregătit și proiectul legislativ pentru creșterea pedepselor agresiunilor sexuale, pentru că știam că lupta pentru stoparea abuzurilor sexuale trebuie dusă pe mai multe fronturi. Puține au fost momentele în mandatul meu de deputată în care am fost nevoită să aștept. Să știu că nu pot face nimic pentru a grăbi mersul lucrurilor.

În primul rând, a trebuit să aștept pentru a putea depune inițiativa la Parlament, iar asta pentru că, să ne aducem aminte, în perioada 2016-2018 orice modificare pe Codul Penal putea lua o întorsătură care nu fusese intenționată inițial. Am așteptat apoi ca toate sentimentele negative în legătură cu ideea de modificare a Codului Penal să se estompeze, pentru că știam că dincolo de susținerea colegilor mei, extrem de important este cum primește publicul această modificare.

În cele din urmă, am ajuns la momentul 2019, când am depus propunerea la Parlament. Nu a fost ușor, dar am reușit să facem rapid pașii procesului legislativ, ceea ce mi-a dovedit, din nou, că #SePoate, mai ales atunci când comunicarea și cooperarea sunt mai importante decât mizele politice.

Ziua în care propunerea a primit votul final la Camera Deputaților a fost una dintre zilele cele mai pline de satisfacții pentru mine, din tot mandatul meu. Era dovada că am reușit, după aproape trei ani de zile de discutat despre subiect, să mai închidem o portiță și să mai facem un pas înainte.

Contestarea legii la CCR a fost, în schimb, un duș rece. M-am lovit de realpolitik-ul instituțional din România. Și asta mai ales pentru că știam că iar urmează unul dintre momentele în care voi fi obligată să aștept, fără a avea prea multe pârghii pe care să le folosesc pentru a grăbi lucrurile.

Însă dincolo de ce am simțit și simt eu, nu pot să ignor greutatea pe care o simt, fizic, dinspre fiecare copil și fiecare victimă care așteaptă acest verdict.

Deoarece, pentru ei, fiecare zi care trece fără ca agresorii lor să poată fi pedepsiți este o zi de nedreptate. Înseamnă un al doilea abuz, indirect, săvârșit de autorități în momentul când „neagă” trauma prin care trece victima prin încadrări mai ușoare ale faptelor sau prin condamnări cu suspendare, abuz care după modificarea legii ar putea fi evitat.

Însă dincolo de orice, mă întorc de fiecare dată la unul dintre gândurile care m-au ghidat întregul mandat: „Dacă eu, din poziția pe care o ocup acum nu pot face ceva, cine altcineva poate?”. Și am găsit o altă pârghie prin care să mai fac un pas. Am formulat un memoriu către CCR prin care am reluat argumentele pentru care am propus modificările incluse în această inițiativă și cât de benefică poate fi ea pentru victimele și pentru supraviețuitorii abuzurilor sexuale.

Așadar, iată-mă, așteptând decizia CCR și pregătind scenarii. Pentru că știu că oricare ar fi răspunsul Curții, copiii victime ale abuzurilor sexuale au nevoie de noi – de eforturile noastre, de dedicarea și atenția noastră acum. Pentru că fiecare zi care trece fără ca ei să obțină o soluție la problema lor, fără ca justiția, societatea, noi să recunoaștem că cei care au nevoie cu adevărat de sprijin sunt ei – victimele și nu agresorii, reprezintă o zi pierdută din viața lor și din mandatul meu. Și nu ne mai putem permite să sacrificăm nici o zi din viața copiilor noștri. Aștept, așadar, răspunsul Curții și sunt pregătită să fac tot ce ține de mine pentru a mă asigura că lupta continuă!

Într-un fel sau altul, această lege va vedea lumina zilei! Vă promit!

Parteneri